Datos personales

Mi foto
Un strop de apă de ploaie –dulce- dacă pică într-un ocean nu are nici un efect –afară de-o infimă vibrație, inobservabilă–; însă, același strop, dacă pică pe-o insectă mică sau pe-o furnică o poate debusola, îi poate schimba traiectoria, inabilita sau poate chiar să-i sfârșească viața. Totul depinde de locul în care cade...
jueves, 29 de noviembre de 2012


Creștin până la marginile Facebook-ului

Să ne păzim identitatea spirituală chiar și în lumea virtuală

S.M., 29/11/2012 CASTELLÓN

Vreau ca în decursul acestui articol, împreună să învățăm și să știm să lucrăm la construirea unei bune identități creștine, chiar și acolo unde totul se rezumă la idei imateriale. De-a lungul acestui articol, vom descoperi acele lucruri rele pe care le facem atunci când activăm pe rețelele sociale, și vom încerca să trasăm un trotuar delimitat și sigur pentru a putea circula ca și creștini.

Tinerii, în mod special, ne desfășurăm dezinvolți pe Facebook. Facem vizite neanunțate, privim în ochi fără să clipim, cerem prietenia într-un mod direct, fără ezitare, ne dăm cu părerea fără ca cineva să ceară acest lucru, ne băgăm în seamă…, toate aceste le facem actuând din spatele cortinei de plasmă (uneori neștiind cine este la celălalt capăt).

Ceea ce vreau să scot în relief este “oportunitatea” pe care ne-o oferă natura Facebook-ului. Aceea de-a putea trăi o dublă personalitate –uneori într-un mod inconștient și involuntar. Este adevărat, astăzi oameni din întreaga lume comunică și interacționează cum nu au mai făcuto niciodată în istorie până acum. Din capete opuse ale planetei se stabilesc contacte, relații, prieteni și așa mai departe. Un secol botezat în toate felurile…, și-n același timp identificat cu viteză, informație, tehnologie, și dezvoltare. În fața acestor noutăți, introduși într-un mod subtil, consider că trebuie să luăm câteva măsuri de precauție.

Ajungem acasă, pornim computerele, ne conectăm pe Facebook, și abia atunci ne simțim ca acasă, în lumea noastră. Fiecare clipă petrecută în această lume virtuală lucrează la edificarea identității noastre. Bipolaritatea persoanelor este sprijinită de acest suport tehnic. Avem un temperament cibernetic, și altul în lumea fizică; o identitate reală, iar o altă identitate virtuală. Este o lume plină de oportunități și în același timp, de riscuri. Lumea virtuală nu este decât o parte din lumea reală pe care o investim comunicând, interacționând și asimilând informații noi venite din partea micropersonalitațiilor, a microfaimoșilor și a acelor ce perindăm pe Facebook.

Cum este vorba despre ceva, relativ, nou; ar trebui să cunoaștem care sunt limitele unui creștin sau a unei persoane care vrea să ducă o viață decentă făcând ca rețelele sociale să fie de-un bun augur. În rândurile care vor urma, vom aborda câteva din aspectele cele mai relevante legate de acest subiect:

1.    Fotografiile (atât pozele cât și imaginile): Ce arăți sau cum arăți? Asocierea imaginilor cu vizualizarea acestora este ceva aproape comun. De fapt, scopul vederilor este să fie privite și admirate de public. Astăzi cu ajutorul smartphone-lor, nu doar că putem congela instantul la îndemâna noastră, ci putem să-l facem vizibil pentru public –fără a mai fi nevoie de un proces de transformare– în orice moment.

Pe Facebook, și pe toate rețelele de socializare, imaginea este nucleul de la care se pornește construirea identității noastre. Se spune că se obțin tot mai multe like-uri pe măsură ce-ți dai jos tot mai multe haine. Creștinii trebuie să aibă doar imagini decente, care să nu invoce la gânduri murdare și aspecte negative.

În altă ordine de idei, trebuiesc semnalizate și imaginile pe care le obținem din partaje (împărțirea), cele pe care le împărțim cu alții. Nu este bine să împărtășim imagini în care se face apologie la rasism, la discriminare de gen sau de minoritate; sau imagini obscene și indecente.

În cele din ură, în acest punct, este bine să se știe că nu pot fi publicate imagini în care sunt identificați minori, sau persoane care nu sunt de-acord să apară pe asemenea suporturi. La fel, suplantarea de imagine prin editorizare este bine să se evite (oricare ar fi gradul ei de divertisment), deoarece pot sprijini idei ciudate cum ar fi travesti-mul, homosexualitatea, imoralitate și indecența.

2.    Prietenii (friends): Cu cine umbli? cum spuneam în rândurile precedente, creșterea nivelului de interacțiune se observă din listele noastre de prieteni, care devin interminabile. De fapt, este vorba de un cerc închis, cu posibilitatea de amplificare. Formula de amiciție este mult mai simplă decât regula de trei simplă: eu sunt prietenul tău, iar prietenul tău îmi este un potențial amic prin tine.

La fel cum în lumea reala nu acceptăm să fim prieteni cu oricine, și ne selectăm cu atenție anturajul; într-un mod, oarecum, similar, ar trebui să funcționeze și pe Facebook (sau alte spații de socializare). Să încercăm să avem prieteni siguri, iar dacă se întâmplă să acceptăm persoane triviale, să nu ne îndoim nici măcar o secundă în a face trierea.

3.    Comentariile (sau comenturile): Cum scrii? Astăzi comunicăm mai mult ca niciodată, iar la acest punct, nu cred că trebuie spus mai mult decât să folosim cuvinte cuviincioase, respectuoase și de bun gust. Să fim conștienți că atât ceea ce vorbim prin grai, cât și ceea ce vorbim fără grai, este contabilizat și va trebui să răsăundem pentru orice cuvânt, fie vorbit, fie scris.

4.    Like-urile: Ce-ți place? Facebook funcționează cu o psihologie pozitivă. Suprimă orice libertate de exprimare, astfel încât ești obligat să spui doar că-ți place ceva, fără a avea și alte opțiuni. Este unul din mangeturile care atrage publicul. Însă problema nu se identifica în acest aspect, ci problema apare când, știind că nu avem decât o unică opțiune, apelăm la ea pentru a califica imagini și comentarii nedemne pentru un creștin. Poze obscene, comentarii murdare și pline de dublusensism, etc. Gusturile unui creștin trebuie să fie în concordanță cu Biblia.

5.    Vizitele: la ce te uiți? S-au încercat diferite soft-uri pentru a contabiliza vizitele primite cât și cele oferite, însă și la acest capitol platforma Facebook a optat pentru o psihologie pozitivă, în așa fel încât nimeni să nu plece supărat din cauza vizitelor reduse. Chiar dacă tindem să credem că nu vede nimeni ceea ce noi vizităm, ne înșelăm, este Unul care vede totul. Trebuie să ne scăldăm în ape sigure, fără a risca să fim trași de curenții păcatului.

Imaginea noastră, prietenii noștri, cuvintele noastre, gusturile noastre și privirile noastre sunt o parte fundamentală din identitatea noastră. Putem fi lumină chiar și pe rețelele virtuale, putem să dăm gust acestor site-uri. De ce să nu fim exemple de urmat, de acolo de unde ne petrecem destul timp din viață, ca să ne relaționăm cu cei din jurul lumii?! Putem fi creștinii chiar și pe Facebook!

martes, 20 de noviembre de 2012


Valori neprețuite


-       De mici învățăm să vorbim, însă nu să tăcem.
-       Suntem învățați să mergem, însă nu să ne oprim.
-       Învățăm să privim, însă nu să ne închidem ochii.
-       Învățăm să ascultăm, însă nu să ne astupăm urechile.
-       Învățăm cum să obținem, însă nu cum să dăruim.
-       Învățăm cum să adunăm, însă nu cum să împărțim
-       Învățăm cum să ne realizăm, însă nu cum să ne umilim.
-       Învățăm cum să muncim, pentru a ne câștiga existența, însă nu cum să slujim.
-       Învățăm cum să fim, însă nu cum să fim sinceri.
-       Învățăm tot ceea ce trebuie să facem, însă prea puțin ceea ce nu ar trebui să facem.
-       Învățăm pentru a fi inteligenți, însă nu învățăm ca să fim înțelepți.
-       Învățăm cum să fim raționali și logici; însă nu să fim conștiincioși și clari.
-       Învățăm cum să ținem minte, însă nu cum să uităm.
-       Știm să fim estetici, însă nu cum să fim etici.
-       Mai nou învățăm să fim virtuali, însă nu virtuoși.
-       Știm să fim complicați, însă nu cum să fim simpli.

martes, 6 de noviembre de 2012


CĂLCÂIUL LUI ACHILLE

Nemuritorul ciung Achille

Care este călcâiul tău?

Majoritatea știm câte ceva din istoria acestui personaj mitic. În Iliada lui Homer, Achille era un erou care a participat la războiul din Troya, de partea grecilor. Legenda spune că după ce s-a născut, mama sa, Thetis, pentru a-l imortaliza, la cufundat în apele mistice ale râului Styx. Cum, însă, îl ținea de călcâi, pentru a nu se afunda în apele adânci ale râului, partea de care-l susținea (călcâiul) a rămas în afara apelor. Călcâiul lui Achille a făcut ca nemurirea lui să fie fatală. În timpul asedierii troiene acesta a fost țintit, cu o săgeată înveninată –trasă la întâmplare–, chiar în punctul său debil. Astfel, pentru o singură slăbiciune, nemurirea a devenit vulnerabilă, iar veșnicia a devenit efemeră. 

Această legendă, reală pentru grecii de atunci și imaginară pentru societatea contemporană este plină de încărcătură didactică. Ne învață că este suficient să avem un singur punct slab, unul banal, (o parte din corp fără de care foarte mulți am putea trăi până la adânci bătrâneți), pentru a fi doborâți. Expresia “călcâiul lui Achille” s-a tipizat, iar azi se folosește pentru a identifica debilitatea principală a fiecărui individ. Cu toții avem un punct de inflexiune în viața noastră, mai ales ca și tineri, cu toții avem punctul nostru în care devenim vulnerabili, un punct prin care am putea fi atacați, ba chiar învinși ușor. Ce facem cu acest punct, continuăm să-l tragem după noi, doar pentru că face parte din noi, și toți din jurul nostru îl au și se folosesc de el; sau îl amputăm și astfel devenim nemuritori?... Alegem să trăim cu un mic defect, care ar putea să fie ușa ce se deschide pentru a-i spune un bun venit morții, sau alegem să trăim ciungi, fără a ne păsa de problemele finitului?... 

Chiar dacă Achille nu este decât o imaginație a culturii grecești care arată că oricât ar fi de impecabil cineva, e destul să aibă un nano-defect în viața sa, ce-i poate transforma perfecțiunea în imperfecțiune. Dacă ar fi retezat punctul său slab, ar fi fost un nemuritor ciung. Autorul primei cărți a lui Samuel, după ce prezintă înălțimea uimitoare a uriașului Goliat, în următoarea frază continuă cu descrierea, cu lux de amănunte –de sus în jos–, a armăturii acestuia. Lui David i-a fost suficient un singur punct descoperit în coiful gigantului pentru ai perfora craniul acestuia. Un mic spațiu a făcut ca un mare om, impunător și bine armat, să devină debil.
Domnul Isus, este clar și concis în ceea ce privește debilitățile noastre. Astfel în Matei 6:22 ne spune: «Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină» (și continuă ideea până în versetul următor). Însă, un capitol mai devreme, în Matei 5:29 și 30 cuvintele Domnului spun: «Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.» 

Ceea ce vroia Mântuitorul să ne învețe, având în vedere că privirea umană e binoculară și că nu alegem ochiul cu care să păcătuim –excepție făcând privitul prin gaura cheii sau printr-un monoclu– este că dacă ceea ce noi considerăm o privire dreaptă, corectă, autentică, demnă de urmat; dacă considerăm că lumina care ne pătrunde corneea ochiului conștiinței este bună, și acea lumină dreaptă ne face să greșim, este mai bine să renunțăm la ea; oricât de suculentă ar părea, s-o dăm afară din preajma noastră, și s-o aruncăm (aruncăm doar ceea ce nu ne mai trebuie pentru că nu mai este de folos, sau este defectuos). De cealaltă parte, în ceea ce privește mâna noastră cea dreaptă, acea mână cu care împarți justiție, acea mână cu care facem dreptate și acea mână cu care muncim pentru a ne câștiga existența; dacă cu mâna de care ne folosim pentru a face lucrurile drepte și bine, lucrăm la lucruri pe care noi le considerăm drepte dar sunt imorale este mai bine să renunțăm la această dreaptă strâmbă, s-o amputăm.

Ochiul nostru pe care-l luăm de bun și după care ne ghidăm, ochiul nostru drept poate fi internetul, televizorul, cărțile, revistele, prietenii pe care-i urmăm, modelele și starurile lumii acesteia și tot ceea ce alimentează și fardează mintea noastră cu lumini întunecoase. Mâna noastră dreaptă, mâna plină de calități și de aptitudini și mâna care are criterii drepte, poate fi violența, abuzul, o justiție nedreaptă, tot ceea ce construim, luând ca și ceva bun, dar folosindu-ne de o dreptate strâmbă. Fiecare cunoaștem care este lumina care ne luminează calea și criteriile de dreptate după care ne ghidăm; dacă aceste lucruri sunt rele iar noi le considerăm bune, să renunțăm la ele! Să tăiem călcâiele lui Achille din viața noastră pentru a trăi veșnic! [Matei 18:8, 9].