Datos personales
- Sam
- Un strop de apă de ploaie –dulce- dacă pică într-un ocean nu are nici un efect –afară de-o infimă vibrație, inobservabilă–; însă, același strop, dacă pică pe-o insectă mică sau pe-o furnică o poate debusola, îi poate schimba traiectoria, inabilita sau poate chiar să-i sfârșească viața. Totul depinde de locul în care cade...
jueves, 30 de agosto de 2012
Mesajele subliminale ne afectează? (Partea I)
Hello Kitty. Ce se ascunde în spatele acestei creaturi “inocente”?
Știați că suntem capabili să vedem și să auzim fără a
avea nevoie de conștient? Știați că subconștientul și inconștientul sunt abili
să descifreze mesaje pe care conștientul nu le percepe atât de ușor? Știați că inconștientul
ne poate implanta conducte la care conștientul nici măcar nu a luat parte?
Când eram mic, la vârsta de 8 – 9 ani, unicul tip de
televiziune pe care-l urmăream era postul Cartoon-Network și alte emisiuni cu
un conținut similar. În ciuda acestor lucruri, uneori aveam coșmaruri în care
apăreau ființe hidoase pe care eu nu le văzusem niciodată până atunci. Cum luau
naștere imaginile acelea în mintea mea? (Să fie vorba doar de niște creați ale
imaginației mele, așa numitele idei factice –de către Descartes–?!) Sincer, era
o întrebare care mi-am puso chiar și mai târziu, însă nu eram foarte preocupat
până ce, într-o zi, în timp ce mă jucam cu o fetița de 2 anișori, am observat
un craniu uman –simbol al morții, folosit de cultul craniului– plasat pe una
din jucăriile ei. Să fie oare o simplă eroare, o neglijență a companiei…? Sau
este vorba despre un act conștient și intenționat? Ce poate să-i spună moartea
unui copil? Enigma acelui simbol m-a determinat să scriu acest articol.
Este vorba despre Hello Kitty. Cu toții am auzit –cel
puțin parțial– zvonurile care circulă în legătura acestui personaj fictiv. Legenda
urbană spune că prin ani 70 o fetiță de 14 ani, se afla în fază terminală de
cancer bucal. După ce toate speranțele de-a trăi au fost sfâșiate, mama fetiței
s-a inițiat în ocultism și a făcut un pact cu demonul; făcându-i o promisiune
conform căreia îl va propaga în toată lumea, prin intermediu copiilor, dacă-i va
vindeca fetița. Diavolul i-a îndeplinit dorința și astfel a luat naștere Hello
Kitty. O caracteristică a jucăriei care argumentează acest aspect, este lipsa
gurii acestei pisici, datorită cancerului bucal al adolescentei. Desigur poate
fi doar o poveste, însă în 1999 această pisică a fost relaționată cu asasinatul
cunoscut sub numele de “Hello Kitty murder”. Alături de toate acestea, numele
personajului este o combinație între salutul englezesc hello și termenul de demon, kitty,
în chineză; astfel numele îi adresează un salut demonului.
(Stânga: jucăria cu craniul uman; dreapta: un desen în
care din nou reiese scheletul cranial)
Mesajele subliminale, sunt mesajele care ajung în mintea
noastră, fentând limitele normale de
percepție. Psihologi, precum Sigmund Freud, au dezbătut și analizat această
temă în profunditate și sau întrebat: Ajung mesajele subliminale, cu adevărat,
în mintea umană? Au efect în comportamentul oamenilor? Sunt eficiente aceste
mesaje? Un studiu realizat de psihologul Kimihiro Nakamura, alături de echipa
sa de investigații, arată caci conștiința noastră nu poate percepe o imagine
reprodusă la viteză foarte mare, însă creierul o percepe într-un mod
inconștient; iar mai apoi, această informație este preluată de conștient și
construită precum un puzzle, sau într-un mod anamnestic. Reiese în evidență
faptul că, acest gen de mesaje, ne afectează gândirea și conduita.
Uniunea Europeană interzice ca televiziunile și
radiourile să folosească tehnici de acest fel (Articolul 13 Strasbourg 5 Mai
1989, lege care a intrat în vigoare în 1 Martie 2002). Până în prezent aproape
60 de țări au aprobat o lege care să interzică difuzarea de mesaje ascunse cu
intenții secundare. Atât în România cât și în Spania utilizarea mesajelor
subliminale este considerată o infracțiune gravă. Nu doar Statul a luat măsuri
de precauție; câteva biserici protestante în frunte cu biserica catolică și
comunități evanghelice sau manifestat în contra jucăriilor și emisiunilor cu
Hello Kitty. Însă acest personaj nu este decât vârful aisberg-ului; există un
univers încărcat de asemenea conținuturi. Conștiința noastră este violată, pe zi ce trece
tot mai mult, prin intermediul mesajelor subliminale.
Intriga care ne tulbură este: De ce marile industrii
cinematografice și de jucări riscă atât de mult pentru a plasa astfel de
mesaje? Care este motivul pentru care se deranjează să le creeze? Și de ce
tocmai ei copii, inocenți și fără noțiunea binelui și răului, sunt bombardați
cu ele? (Nici bine nu au intrat în această lume imorală și mizeră, și sunt atacați
de rău; se joacă cu răul, adoră răul, dorm cu răul. Pare un sistem educativ
care te învață, încă din leagăn, cu răul). Mesajele subliminale iau liniștea și
pacea interioară; aduc frica; și controlează gândirea și comportamentul tău.
Ceea ce vor să obțină cu aceste mesaje este: autoritate asupra noastră,
manipularea gândirii și controlul conductei noastră în fața anumitor decizii. –Vor
să fim marionetele lor încă de mici. Probabil am devenit paranoic și exagerez,
«făcând dintr-un țânțar, armăsar»,
dar încă sunt nedumerit cu privire la utilitatea infantilă a acelui mic craniu;
gândindu-mă că acolo putea perfect încăpea o floare, un fluture, și câte alte
lucruri cu conotații pozitive nu există în univers… Acum, fiecare decide cât de
mult afectează, sau nu, Hello Kitty și alte mesaje și personaje similare, și ce
să facă cu ele? Însă: «Nu tot ceea ce
strălucește e aur!»
Dacă această informație ți s-a părut relevantă, fă ca și
alți să vadă stropul căzut în mare.
viernes, 24 de agosto de 2012
Desenați-mi ca să înțeleg mai bine
Conform unui studiu realizat de către specialista Luan
Brizedine, o femeie pronunță aproximativ 20.000 de cuvinte pe zi, în timp ce un
bărbat spune doar 7.000. (Desigur, nu întotdeauna lucrurile stau astfel: uneori
există și polarizare între genuri). Pentru a mă face mai înțeles: 20.000 de
cuvinte, sunt cam 30 de pagini
dintr-o carte; și… ca să fim sinceri, nu sunt foarte mulți care citesc 30 de
pagini pe zi (firește că există un număr redus de persoane care e dispus să
asculte cantitatea respectivă). Potrivit definiției date de Unesco, dacă te-ai
forța puțin mai mult într-o singură zi ai putea trece de la broșura banală, la o
mică carte, (având în vedere că mai ai nevoie de doar 18 pagini, care sunt floare la ureche de obținut…). În ritmul
acesta într-un an ai scris o carte serioasă cu mai bine de 10.000 de pagini, –de
dimensiuni A4– care s-ar găsi printre primele cărți cu ce-a mai mare extensiune
de file din lume; surpând provocarea lui Hugo Chavez și Fidel Castro, de-a
scrie o carte de numai 10.000 de pagini. (Toate acestea sunt doar comunicați
verbale, fără a ține evidența limbajului corporal care se ridică undeva la 100
de gesturi non-verbale zilnic).
Acest cosmos constelat de cuvinte, poate fi rezultatul
simplului fenomen al deschideri gurii. Ori de câte ori deschidem gura o facem
pentru a spune ce gândim, gândind că doar așa suntem ascultați; ori pentru –pur
și simplu– a vorbi; sau pentru a dialoga…
În această, întreagă, nebuloasă de vorbe, doar un 35% din ceea ce spui este
necesară, restul sunt: înșiruiri haotice…; verzi și uscate…; și paranteze fără
rost. Avem gândirea eronată de-a crede că dacă nu vorbim, nu existăm; astfel trecerea
filozofiei carteziene la un nivel mai trivial: «Vorbesc, după exist!», este doar adaptarea realității existențialiste.
Însă câte dintre vibrațiile expulzate în atmosferă sunt gândite înainte de-a se
auzi? Este un alt mister greu de descusut,
precum cel al morții lui Kennedy… Acest cerc vicios al vorbirii, este plin de
slăbiciuni nevinovate. Astfel distanța de la dezinformat la prost informat,
este milimetrică. Vorbim mult pentru că ni se pare ieftin și la îndemână; și
mai ales pentru că este singurul câmp care nu a experimentat criză vreodată. Pare
să fie abundent și acrescent: cuvintele se înmulțesc pe zi ce trece în
dicționare, și dacă nu sunt folosite, se irosesc fără uz. Economia de cuvinte, este
doar un concept inutil în contextul acesta.
Uneori, datorită faptului că vorbim mult și deviem de la
ideile generale, receptorul nostru devine confuz. Iar noi, avem grijă să-l ghiontim cu expresia: “vrei să-ți desenez!”. ¿Suntem dispuși să
renunțăm la capodopera de diferențiere între om și animal, și să punem mâna
pe-un talent artistic?... Occidentalii folosesc un sistem de scriere format din
aproximativ 30 de litere unghiulare și circulare –pentru a fi mai ușor de
reprodus și de reținut–; orientalii estici, au scrieri pictografice, greu de
reținut și de învățat. Astfel se face că, timp în care tu scrie prin figuri
exacte, și clare, alții scriu prin desene. Unui occidental îi trebuiesc între 1
și 3 ani pentru a învăța să scrie o limbă precum chineza mandarină; pe când, un
chinez are nevoie de numai trei luni de zile pentru a învăța alfabetul
occidental. După cum se vede: este mult mai complicat să desenezi decât să
vorbești: trebuie să ne gândim ce culori sunt necesare…; ce calibru trebuie să
aibă creionul; cum ar trebui să expunem ideea?; și da!... radiera este un
instrument des folosit, care, dacă greșim ne redă șansa să șterge și s-o luăm
de la început. Oricum, desenatul ar fi o variantă care ne-ar putea ajuta să
reducem avalanșa de cuvinte pe care o revărsăm zilnic asupra ascultătorilor
noștri. Și poate, dându-ne silința de-al facem artistic și estetic, prin aceasta am
reuși să ne facem înțeleși.
Vorbirea este unul dintre acele lucruri care, dacă îl
faci în exces, îți face rău –chiar dacă tu nu-ți dai seama. “Vorba lungă e sărăcie curată” și
greșeală asigurată! Dacă ne-am pune mai mult să gândim și mai puțin să vorbim;
dacă nu am vorbi decât când este necesar; și dacă am vorbi doar cum trebuie,
atunci lumea aceasta ar fi mult mai bogată și mai bună. Dacă încă mai crezi că
printr-un torent verbal ești ascultat și băgat
în seamă, atunci este mai bine să te apuci
de desenat.
Până aici expunerea noastră de astăzi. Iar voi ați văzut
stropul de apă căzut în ocean. Bye, Bye :)
viernes, 17 de agosto de 2012
Călătorie în jurul timpului în 80 de secunde
Oamenii primitivi măsurau timpul în zile și nopți și, se
serveau de lumina astrului aurit pentru a-l calibra pe-un cadran solar. Astfel,
îl înmagazinau într-un prezent absolut, destul de relativ, care cu fiecare tic ce răsărea, apunea într-un trecut
medieval. Secundarul continuă să aspire spre-un viitor încețoșat, compunând, cu
fiecare micro-succesiune, întregul unui trecut tot mai limpede și mai îndepărtat. Pragmatismul
acestui concept abstract este așezarea evenimentelor trecute într-o ordine
cronologică și organizarea celor viitoare. Însă imagine substanțială a timpului
s-a redus la trei roade pe care le sădește și le recoltează cu atâta
prosperitate: 1) se evaporă repede; 2) este plin de limite; 3) noi nu avem
controlul deplin asupra lui. De prima nu sunt atât de sigur (poate timpul este static,
și doar noi trecem?!); însă de-a treia sunt convins lipsit de griji, deoarece supremația
absolută o are Dumnezeu.
viernes, 3 de agosto de 2012
De ce crezi că ai dreptate?
Doar pentru că tu nu gândești la fel ca mine nu înseamnă
că nu am dreptate. Sau doar pentru că eu văd altfel orizontul, asta nu implică să
am un punct de vedere confuz. Cine a stabilit punctul din care să privesc spre
orizont? Oare cumva –fără a știi eu– s-a dat startul (la privire) dintr-un
punct unic spre un alt pol, la fel de solitar?! Pare că suntem la o alergare de
viteză spre un orizont vast, doar cu limita pe care un capricios o are; vrând
ca toți să vadă ceea ce el contemplă, și să fie de-acord. Suntem aproape mai
rău decât muncitorii din fabrica lui Ford. Chiar dacă diferența este într-o
literă, în plus, adăugată undeva la mijlocul cuvântului rutină. Pentru cei ce
n-ați prins încă firul: nu vorbesc despre vre-o alergare creștină, împărtășesc
doar o experiență personală.
În urmă cu aproape două luni, mi-am făcut acest blog. Iar
de atunci până astăzi am încercat să public săptămânal câte-un gând, o idee, o
constatare; ceva ce am văzut, ce am experimentat, am simțit, și am auzit.
Făceam aceasta în fiecare zi de vineri. Zisa “muză” urma să ocupe aproximativ 10
minute din viața fiecărui cititor, urmărind să aducă ceva nou, ceva proaspăt.
În realitatea, în parte, coincid cu filozofia empirică care afirmă că un nou
născut este o pagină albă pe care din acel moment tot ceea ce-l înconjoară începe
să iscălească. Așa că nimic din ceea
ce prezinți, din ceea ce constați și din ceea ce creezi tu, cu propria ta mână, nu este nou. Poate
fi prezentat din punctul tău de vedere sau pentru că ai putut relaționa idei și
gânduri care erau la kilometri distanță. Poate fi, cel mult, ceva bine
pregătit. Dar la rândul lor, nimic nu vine de la tine «…nu este nimic despre care să se spună: ceva nou! Și lucrul acela să nu
fi fost mai-nainte…». Suntem rezultatul a tot ceea ce ne înconjoară. Produs
al mediului în care trăim. Suma tuturor lucrurilor care ni s-au întâmplat în
viață.
Când i-am împărtășit colegului meu, Tony, intenția mea
de-a avea o publicație săptămânală, mi-a spus: «Ideea de-a te “sclaviza” cu blogul nu o văd atât de bună!». Încercarea de-a comunica ceea ce gândești poate avea
și-un ‘efect bumerang’. Se pare că uneori putem fi chiar noi
ținta lui. Pasiunile vieții ne pot omorî în același mod în care l-au omorât și
pe Arhimede; preocupat fiind de calculele lui matematice, timp în care romanii asaltau
insula. (Dar personal cred că a muri pentru un vis, pentru o pasiune, pentru ceva
ce iubești este un privilegiu. De unde atâta cinism?!...). Încercăm să ne construim
castele în care să locuim –bineînțeles,vorbeam despre castele de cărți. Și
constatăm cu stupoare că putem fi victima propriilor creații. Dar nu dramatizez
mai mult distracția. Cum ziceau bătrânii noștri:
«ce face omul cu mâna lui se numește
lucru artizanal”».
Și da! Azi anunț concluzia: în concluzie, ca așa o fost
să fie, deci cum ziceam, oricum nu contează, dar așa e. Am descoperit că unele
lucruri pot rămâne adevărate comori câtă vreme le ți ascunse; când începi să le
arăți, admiratorii din preajma ta încearcă să le devalorizeze. Opinia poate fi
și un drept constituțional dar pentru cei mai mulți este doar libertatea de-a
dovedi axioma prostiei lor. Întâmplător ascultam, în surdină, melodia lui Bobby McFerrin: “Don't Worry, Be Happy”.
Astăzi scriu despre nimic concret…, pentru că ăsta-i
punctual tău de vedere. Have a nice day!
Bye bye!
Suscribirse a:
Entradas (Atom)